Banatul Sârbesc - După vipere partea a - III-a

    A doua zi, cu picioare mai grele și bagaje mai ușoare, pornim din nou spre răscrucea unde indicatoarele ne planifică drumul, în ore de mers. De data aceasta alegem “La Tunele” și apoi, valea Beușniței.

    Dacă tunelurile de pe cheile Nerei sunt proaspăt sfredelite în stâncă, odată cu organizarea parcului, acestea sunt cioplite încă de către romani pentru scurtarea distanțelor. Difereța e evidentă… lucrate  cu dalta, păstrează ciocuri și proeminențe, pe care puțin probabil să nu găsești atârnând lilieci, aceiași lilieci care îi bucură pe unii, îi înfricoșează pe alții, dar care mie îmi sunt infinit mai simpatici decât ceilalți endemici din zonă. Să aduc iar vorba de vipere? Mai bine, nu…

După scurta incursiune ”La Tunele” (nici un sfert de ora cu totul), ne organizăm pentru drumul pe valea Beușniței. Mult mai puțin solicitant decât cel al zilei precedente, se deosebește de acesta din multe puncte de vedere. Să începem cu poteca, largă, posibil de parcurs în șlapi, așa cum am și văzut o sumedenie de lume. Pentru că a venit vorba, da, se deosebesc și oamenii cu care ne întâlnim, nu ne mai salutăm (dincolo de locul unde se termină marcajul și avântul turistic al ”papuciilor”) și nici nu mai respectăm atât de riguros regulile. Poate pentru că mulți dintre cei de pe potecă se opresc la păstrăvărie să se bucure de bogăția naturii. 

Noi lăsăm foamea pentru sfârșitul drumeției și pornim. Beușnița, afluent mai blând al Nerei, și-a făcut făgaș prin piatra mai moale, săpând și ea peșteri, dar și sărind peste stânci îmbrăcate în mușchi. Prima dintre cascade, La Văioagă, le prefațează pe cele care vor urma.

La Văioaga, dacă te-ai opri la ea și apoi te-ai  întoarce, ai spune că e o minune, așa însă, continuând drumul, constați că e doar începutul unui șir de minuni. Apa se aruncă peste vârful unei stânci în ochiul lărgit al râului, pentru a-și continua drumul domol. Apoi, la următoarea stâncă pe care nu izbutește să o străpungă, se avântă în săritură, și iar, molcom, își reia cursul. Noi, pe malul lui, nu contenim să admirăm limpezimea apei și vioiciunea peștilor. 

   Și așa ajungem la Ochiul Beiului, lacul dintre copaci, născut din lacrimile beiului care și-a pierdut iubita. Oricât sunt de bune pozele în care l-ai văzut, niciuna nu poate să-ți arate păstrăvii de pe fundul lui, sau colțul pietrei pe care se agață o frunză și nici cum se mișcă mușchiul  așternut pe trunchiul de copac căzut în apă, la saltul unei broaște. Verde închis, acolo unde mușchii îmbracă fundul lacului, devine azuriu turcoaz în locurile unde piatra rămâne goală sau unde apare nisipul. Și pe toată suprafața lui se suprapune imaginea reflectată a cerului și a copacilor. Dacă nu ai ști că în anumite locuri are 3-4 metri adâncime, ai gândi că  poți să-l măsori cu mâna. Nu știu alt loc unde apa să semene atât de mult cu aerul… să fie atât de străvezie, atât de pufoasă. Dacă faci doi pași, alte nuanțe, aceeași apă… și apoi altele, în nenumărate imagini. 

Chiar te desprinzi greu să mergi în susul pârâului, și totuși apa te trage pe firul ei, până încep cele trei cascade, din ce în ce mai spectaculoase, toate, după modelul Bigărului, un amestec de apă și mușchi. În spatele perdelelor de stropi, peretele de stâncă, cioplit, dantelat, ascunde alte peșteri, alte lăcușoare. Mușchiul și crengile copacilor căzuți în calea apei, se îmbracă în cristale, devenind ele însele, piatră. Apă, piatră, mușchi și din nou, apă și piatră… Drumul de la prima cascadă, considerată cea mai frumoasă, continua fără marcaj… așa se face ca, următoarele două, rămase în peisaj sălbatic, mi-au părut  mai aproape de ce a vrut Dumnezeu atunci când a lăsat cascadele. Te aștepți ca din împreunarea stropilor cu mușchii, să apară spiridușii apelor. 

Ca și-n cheile Nerei, drumul înapoi îți mai dezvăluie câte ceva din ce nu ai văzut, și iată-ne, flămânzi, la păstrăvărie. Dacă în apele râului, păstrăvii au fost de admirat, acum, cei crescuți în lacurile de la vărsarea Beușniței în Nera, oferă prilej de a admira măiestria bucătarului. După mulțimea de oameni, ai crede că vei găsi o fabrică de fript pește, ca pe valea Mureșului. Pentru că în rezervație nu e permis să se construiască, oficiul de restaurant e făcut de două rulote și o căsuță veche, dar și de pajiștea din jur. Oare e lipsit de delicatețe și de eleganță culturală, dacă voi spune că mâncarea a fost la înălțimea măreției naturii?  Oricum, a fost pe măsura foamei și așteptărilor noastre. Asta, spre reclamă și publicitate! 

      Aceasta a fost a doua și ultima zi,  petrecută în parcul cheile Nerei-Beușnita, un loc încremenit în timp, care se împotrivește să ajungă un nou bulevard turistic. Dacă mai e nevoie să spun că unele lucruri și locuri trebuie să rămână neschimbate, o fac acum! Iar acesta e unul dintre ele.

                                                                  *

   Mai aveam de făcut un drum în Banatul sârbesc, în lungul graniței, de unde, cândva mirosea a libertate și mai apoi a război. L-am parcurs la plecare, în fugă, dar nu fără interes. Și dacă din chei, am povestit despre fiecare lucru întâlnit, acum le voi aminti doar pe cele care mi-au trezit interesul.

   La Bonloc, părăsit în uitare, încă stă în picioare castelul prințesei Elisabeta, devenită regină a Greciei, construit de un nobil austriac pe locul fostei reședințe a Pașei de Timișoara. În 1935, acesta, sărăcind, a vândut proprietatea care a intrat în domeniile regale. De aici, totul se desfășoară conform vremii și vremurilor - devine înfloritor, apoi CAP… Nerevendicat, se încearcă renovarea lui, după schițele inițiale, dar, tot conform așteptărilor, casa fără stăpân se părăginește. O urmă de maiestate mai încearcă Gloriette, care însă nu poate face decât să se înalțe în mijlocul fostei stațiuni de mecanizare. Parcul, cu platani seculari, a fost și el enclavat cu felurite ferme, livezi, de care nimeni nu se mai ocupă. 

La câțiva km de domeniu, vedem mormântul sfântului Iosif de la Partos, fost mitropolit al Banatului, pe la anii 1600 și biserica, la a cărei înzestrare a contribuit aceeași principesa, aceasta biserică fiindu-i loc de rugăciune. Ca urmare a pildelor din vechime, biserica ortodoxă și cea catolică împart o aceeași clădire, în care una a organizat o școală, iar cealaltă o biblioteca. Și asta se întâmpla într-un sat, într-o margine de țară… sau poate tocmai de aceea. 

Și tot acolo, în lungul graniței, au rămas foișoarele de unde era supravegheată orice mișcare; acolo toți erau  suspecți, posibil de a deveni dușmani ai orânduirii.

Înspre acele foișoare se îndreptau privirile cu teamă, iar dincolo de ele, cu speranță… acolo putea fi începutul drumului spre libertate; tot acolo, însă, s-a dovedit a fi sfârșitul întregului drum, pentru alții. În memoria lor, aceste însemnări de călătorie.

Informații pentru cei care vor să-și planifice o excursie în CHEILE NEREI – BEUȘNIȚA:

  - intrări în parc dinspre : Anina, Oravița, Ciclova Româna, Ilidia, Sasca Română și Sasca Montană, Șopotul Nou, Moceriș;

  - are o suprafață de 37 000 ha,cu altitudine între 200-600 m;

  - cheile au adâncime de 300 m și lungime de 21 km;

  - peșteri : Gaura lui Miloi, Gaura Porcariului, Ponor – Uscat, av. Bigar, peștera Plopa… peștera cu Zgârieturi,cu o adâncime de 156 m și lungime de 3 km, potrivită pentru speologia de aventură

  - cetatea medievală Ilidia, din care s-a păstrat zidul de apărare;

  - mănăstirea Ciclova;

  - lacuri carstice – Ochiul Beiului și Lacul Dracului;

- cascadele Bigăr și Șușara.