Delta Dunării: Brațul Chilia - Periprava

Tot deltă, dar în urmă cu 4 ani, înainte de epidemie, la început de vară, în afara sezonului turistic, chiar în perioada prohibiției la pescuit.

Brațul Chilia, cap compas - Periprava.

Despre Periprava știam doar că e satul de lângă colonia penitenciară, unde pânâ în 1964 au fost închiși deținuți politici, cei mai periculoși dușmani ai poporului, iar apoi, până în 1974, deținuți de drept comun. Documentându-mă pentru excursia asta, am mai aflat că lângă pușcărie exista un adevărat oraș, cum era numit de localnici, cu casele ofițerilor și subofițerilor, magazine, școală, cinematograf și loc de aterizare pentru elicoptere, de unde începeau vizitele de lucru, dar și că pușcăria avea trei sectoare, între care unul mobil, adică niște pontoane plutitoare unde erau cazați acei deținuți care munceau la stuf pe toată durata anului. Acum, fosta închisoare nu se mai vizitează (acest lucru a fost posibil pentru scurt timp), ea pare că s-a transformat în hotel de lux. Parcă seamănă nițel cu povestea închisorii private a lui Pablo Escobar…

Deci, cu lecțiile făcute în parte și cu dorința de a aprofunda învățătură la fața locului, am plecat cu vaporul din Tulcea spre Periprava. Ultima zi de școală înainte de zilele libere de 1 iunie (care a căzut la sfârșit de săptămână), îmbulzeală la îmbarcarea din Tulcea, plin de școlari mari și mici, toți blonduți și rumeni în obraji, cu bagaje mai mari decât ei, care păreau că vin din armată, nu de la școală, pentru patru zile. Pe vapor, unii mai cuminți, alții mai gălăgioși, după felul fiecăruia, la oprirea vaporului însă, toți s-au dezmorțit și au fugit către mal, înainte chiar ca apa să dispară dintre el și vapor. Și iată, ajung cu toții pe uscat, își strigă mama, își sărută iubita, devin guralivi și cei care au tăcut până acum… vaporul pleacă mai departe și ei se aud în continuare, după fiecare oprire în satele din drum.

Un mal românesc, celălalt ucrainian, le vedem satele, dar și orașele… partea lor e mai puțin sălbatică, e locuită în comunități mai mari, mai moderne. Din nou, le prefer pe cele românești, deși știu că se trăiește greu aici și că frumusețea nu ține de foame. 

Drumul ăsta l-am făcut înainte de epidemie, cum spuneam, dar și înainte de război. Nu știu cum se mai vede malul ucrainean acum, nu știu, nu vreau să îl văd, am amintiri minunate de acolo, mi se rupe inima, mă gândesc cine ce a greșit de s-a putut ajunge în situația de acum. Ismail, Chilia Nouă (cea veche fiind a noastră)... oare copiii lor mai râd cum o făceau acum patru ani? mai salută ei vapoarele cu mâna la chipiul imaginar?

Deci, cu patru ani în urmă, când singura problemă în zonă era cea referitoare la Insula Șerpilor. Am ajuns la destinație, Periprava… aici, nu tu mașină, nu titicar, nu motoremorcă, aici bărci și picioare, și câte o căruță. Ulița cu garduri căzute, case pe cale să le urmeze, pietriș și nisip. 

Cazare, într-o pensiune cu 10 căsuțe de lemn, fiecare cu un soi de prispă și cu tuberoze în curte (am aflat că tuberozelor le place pământul nisipos și sărat. Aici l-au găsit!) E drept că altceva nu prea crește, dar ele sunt minunate.

Din curte, spre apă, un mic debarcader și lebede.

Da, lebede în mijlocul așezării, ba le vom descoperi a doua zi chiar pe balta care cândva a fost parcul satului.

Tot a doua zi, am văzut și școala, nouă, sau nou renovată, cu parter și două etaje, unde învață toți cei patru elevi rămași în sat, curte cu teren de fotbal, cred, alei și flori. Oameni gospodari! Cele câteva case locuite sunt albe cu obloane și decorațiuni albastre, mai mare dragul să le vezi, dacă nu ai vedea și în jur. 

Și cârciuma… tot cârciumă, cu mese și scaune metalice, unde venim seara să bem o pepsi și să luăm acasă o bere. 

Berea se cere băută în foișorul pensiunii, unde, de altfel trebuie să ajungem la timp pentru cină. Prima cină, în seara sosirii noastre a avut meniul târguit telefonic, două feluri, amândouă cu pește, că doar de aia am venit în deltă, dar cu pește păstrat dinaintea închiderii sezonului de pescuit. Îi credem, deși nu mi-am imaginat niciodată că peștele congelat poate să fie așa de bun. Desertul, surpriză! toate pregătite de unica angajată a pensiunii la aceea dată, o lipoveancă tânără, pe care o lăsam seara spălând vase și dereticând și o găseam dimineața, oricât de devreme ne-am fi trezit, gătind. Am intrebat-o cât o să mai poată - până plecați voi, sigur, apoi o să mă tot odihnesc, până începe pescuitul. Cum spuneam, mâncarea se hotăra seara, aceeași pentru toata lumea, după negocieri între noi.

În scurt timp am constatat că orice ne-ar fi dat, era la fel de gustos, așa că, după a doua cină, nu ne-am mai bătut capul și am lăsat-o pe Marișca să hotărască singură ce ne va da de mâncare, singura noastră grijă rămânând să dovedim câte două porții din fiecare fel. Și la povestit era bună, de la ea am aflat cum se trăiește aici, cât se câștigă, ce trebuie să vezi și de ce să te păzești. Am aflat și de unde vin urletele din noapte și cine e răspunzător de existența a două schelete de cal, cu oasele albe, linse și lucioase și de inexistența acestora în stare vie. 

Șacalii, apăruți în ultimi ani de nicăieri, care disperă puțin numeroasa populație umană și înspăimântă celelalte viețuitoare, care le pot cădea pradă.

Pentru că satul e mic și oricum, abandonat naturii, am programat pentru fiecare zi câte o plimbare cu barca, să vedem păsăretul local, dar și caii de la Letea. Despre păsări, nimic nou, sunt extrem de multe, de tot felul, aici mai ales lebede. Letea însă, s-a modernizat, pădurea a fost împrejmuită și nu mai poți vedea multe liane, în schimb nu mai trebuie să cauți locurile de adăpat ale cailor, ca să îi găsești și pe ei; nemaitemându-se de oameni și pentru că aceștia nu le mai invadează habitatul, pot fi văzuți la marginea pădurii cum pasc, de cum se răcorește, pe seară. Dunele sunt tot acolo, lacul numit Sărătura era de data asta aproape uscat, plin de păsări care aveau astfel masa de pește servită fără efort.

 

                                                            *

Am lăsat pentru sfârșitul poveștii mele, vizita la Mila 23, deși am făcut-o în excursia din 2021, imediat după ce Ivan Patzaichin a rămas doar legendă, și cu plecare din Sf. Gheorghe Am văzut casa în care a copilărit și lumânările aprinse lângă gardul ei de familie, prieteni, vecini, consăteni, sau doar admiratori ca noi. În amintirea lui, aceste rânduri.