Cheile Nerei-După vipere partea a - II-a

  Iată-ne, porniți spre cheile Nerei, adică spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, pentru că rezervația e mult mai întinsă decât cursul râului; ea e organizată pe cinci trasee turistice, de la care, cel puțin teoretic, nu ai voie sa te abați, și care cuprind chei, lacuri, peșteri, cascade, păduri, poteci, grohotișuri… 

    Parcul este abordabil prin două intrări principale - Sasca Română si Sasca Montană și Șopotul Nou, locuri unde, dacă ai noroc, te poți și caza. Noi nu am avut, rezervările făcându-se cu mult înainte  să ne fi hotărât să venim aici. Așa că, am făcut 45 km de la Oravița, pe drum și apoi poteca asfaltată până la intrarea în rezervație și, de aici, încă 2-3 pe potecă pietruită. La intrare ești instruit să nu te abați de la traseul marcat  și să nu deranjezi, cu nici un preț, viperele, dacă te întâlnești cu ele. Noroc că nu a fost cazul să aflu cum se face să nu le deranjezi și, mai ales că nu ne-au deranjat nici ele pe noi.

   Răspântia  la care lași mașina și te hotărăști pe care dintre trasee să mergi, se află la distanță scurtă de Cantonul lui Damian, fost centru de cercetare al Ocolului Silvic, acum, obiect de litigiu  rămas fără stăpân și, în concluzie, în paragină. Este granița “civilizației”, de aici, intrându-se în lumea fără vârstă, fără asfalt, fără gunoaie… de aici, ca o întoarcere în timp, fiecare se salută cu fiecare, toți simțindu-se parte a naturii. Tot aici, amenințătoare, indicatoarele ne informează că drumul până la Lacul Dracului durează 8-9 ore; știm că nu e așa, și că dacă mergem susținut, în această vreme a anului, ajungem în mai puțin de 5. 

   Poteca pleacă, prin spatele cantonului, pe lângă ultimul loc permis de campat, prin pădure, pentru ca la scurt timp, să ne apropiem de râu; întâi pe pământ bătătorit, peste care din loc în loc, găsești arbori doborâți de vânt (tăiați doar atât cât să poți trece de ei), apoi pe pasajele săpate sau prin tuneluri scobite în stâncă. Știam că peste trunchiurile căzute nu ai voie să sari, trebuie, obligatoriu să pui piciorul ca pe treaptă, nu înainte de a lovi cu un băț, pe care, tot obligatoriu, trebuie să îl ai în dotare. Asta pentru că, din nou, viperele, sunt la ele acasă, iar noi, în vizită. Totul e, ca de grija lor, să nu te uiți mai mult la potecă și mai puțin la apă și munte. Dacă totuși ai făcut-o, la înapoiere, învățat oarecum, poți recupera. Pasajele din peretele cheiului, sunt suficient de largi ca să le poți străbate în deplină siguranță, iar unde pare să nu fie așa, sunt dotate cu coarde fixe.

Ca să lămurim lucrurile, drumul e dificil, nu prin pericol, ci prin solicitarea rezistenței fizice și a organizării bune a timpului, pentru că, odată plecat, trebuie să te și întorci, dacă nu ai luat cortul în spate, să poți rămâne la Lacul Dracului. Și pe  tot acest traseu, nu găsești decât un izvor; nu e vorbă, Nera te însoțește aproape  tot drumul. 

 Albul stâncilor, albastrul transparent al apei, verdele pădurii, fac ca tabloul să pară ireal.

Dacă mă puneți  să aleg un cuvânt care să fie “eticheta” acestui parc, atunci, cu siguranță, acesta e IREAL. Ireal de frumos, ireal de bine întreținut, imposibil de ignorat. 

Nici nu ne-am obișnuit bine cu malul drept al râului, că trebuie să trecem pe cel stâng. Asta se face  cu pantalonii și pantofii în mână și cu apa până la genunchi, fund sau buric, funcție de cât de înalt ești și de cât a plouat în ultimele zile.

Nicicum însă, nu e rău, pentru că apa e caldă și limpede, numai bună de scăldat. Și alte pasaje și tuneluri, unele pe care le împărțim cu lilieci, potecă și stâncă. Apoi, pare că stânca se organizează altfel, apar peșteri, caverne și grohotișuri… toate neamenajate, dar curățate și posibil de vizitat, dacă nu ai uitat să iei lanternă.

Cum ieși de acolo, e altă treabă, calea cea mai sigură fiind, indiscutabil, pe burtă. Merită însă, tot efortul să vezi izvoare, bălți sau lacuri subterane, lilieci, ciuperci fosforescente și chiar șopârle sau insecte de peșteră. Regula, respectată de toată lumea (uite că se poate), e: nu iei și nu lași nimic!

Făcut parcă să nu te supună efortului prea mare, drumul merge când pe piatră, când prin fânețe sau pădure, pentru ca mai apoi să te pună din nou la cățărat pe coardă. Și așa, cu un ochi la picioare și cu celălalt la  minunile din jur, trecem pe lângă podul suspendat, prea șubred să poată fi trecut în siguranța (cred că de aia ne fac în ciuda copiii din satul de peste râu), și pe lângă alte peșteri, la care nu ne mai putem opri, dacă nu vrem să și înnoptam în ele.

   Și iată, un nou indicator ne arată că mai avem încă două ore până la destinație; asta înseamnă, după cum ne-am obișnuit cu aproximatul, că în 75-80 de minute ajungem. Deși tot drumul a fost minunat, nimic nu ne-a pregătit pentru ce urma să vedem; nu am reușit să aflu de unde își trage lacul numele, dar în viața mea nu am auzit ceva mai neadevărat. Lacul e dumnezeiesc! La ieșirea din pădure, când peisajul pare așezat lin, din nimic, se înalță o stâncă, din stâncă o peșteră și, din peșteră, un lac. Ei, cum poate fi al Dracului? Și deși îl vedem de la 15-20 m înălțime, el având 6 m adâncime, putem desluși cu ușurință și peștii și pietrele de pe fundul lui. Un amestec ciudat de întuneric transparent, dacă se poate așa ceva, face ca de departe apa să pară neagră, devenind perfect limpede dacă te apropii de ea. Peretele de stâncă reflectă în lac culori dintre cele mai nepământene, de la alb mat, la verde, turcoaz, bleumarin și, fiind deja început de toamnă, nesfârșite nuanțe de ruginiu, aduse de frunzele desprinse din pădurea alăturată. 

După ce, cei mai îndrăzneți dintre noi, au explorat peștera, putând să depună mărturie că da, lacul s-a format prin prăbușirea unui perete al ei, acesta aflându-se atât  în peșteră, cât și în afară, coborâm cu toții la râu, care, deși în amonte, se lărgește, nemaifiind strâns între pereții de piatră. Este primul și unicul răsfăț al acestei zile… o oră liberă, în care putem mânca, privi în jur, odihni sau, întoarce la peșteră. Și tot acolo am avut parte de divertismentul zilei: patru tineri temerari, hotărâți să facă drumul înapoi în canoe. După ce au cărat în spate tot harnașamentul, s-au apucat de umflat la bărci și de făcut  planuri. I-am lăsat acolo, după ce ne-au promis să ne dea de veste când vor trece prin dreptul nostru. Noi am coborât la Canton, întrebându-ne în a câta piatră li s-o fi găurit ambarcațiunea și, mai ales, unde și-or fi găsit adăpost pentru noapte. Asta pentru că noi am ajuns pe întuneric, și în timpul ăsta, nu ne-a strigat nimeni.

  Drumul la întors, a semănat oarecum cu cel al lui Peneș Curcanul, pentru că prinși în mirajul frumuseților din jur, am întârziat, iar noaptea a  început să ne împingă de la urmă. Dacă la dus am făcut drumul în jumătate din timpul estimat, la înapoiere, cu toate durerile aferente, l-am parcurs aproape conform programului oficial al parcului. Chiar și așa, nu ne-am putut refuza plăcerea de a mai intra într-o peșteră și a coborî la izvor. 

  Deci, ora 9 și jumătate seara, la început de septembrie, împărțind poteca cu eventuale vipere… am uitat și de vipere și de întuneric, tot  ce mai simțeam fiind încântare și durere; durere de picioare, de spate, de mâini și de suflet că ziua a trecut așa de repede și, încântare, că am avut ocazia să treacă o zi atât de minunată.

                                                                   *

   Nici mașina nu mai vrea înapoi, ia în bot toate pietrele ieșite de nicăieri…parcă dimineața nu erau acolo. Cum totuși nu putem înnopta în drum, facem cale întoarsă la hotel, care, cu o zi în urmă, ne-a părut, deși curat și corect, cam auster. Acum totul e în regulă, nu ne trebuie decât un loc unde să ne spălăm, să mâncăm (de altfel foarte bine) și să ne facem bagajul pentru a doua zi.