Delta Dunării - Sulina

 Drumul de la Sf.Gheorghe la Sulina trece prin lacul Erenciuc, canalul Mocansca, lacul Puiu, lacul Roșu, Roșuleț, canalul Împuțita, și canalul Busurca. 

E cale lungă, musai să pornești cu noaptea în cap, dar efortul e pe deplin răsplătit de peisaj, nuferi și păsări. Deși mai puține decât în miezul verii, ai avantajul că le vezi mai bine, mai îndeaproape, ele permițându-ți să te apropii mai mult, scăpate de îmbulzeala continuă de vizitatori. Acum le poți admira pe lacuri, dar și pe canale, în plus vezi mult mai des pelicani creți, care rămân în număr mare peste iarnă în deltă. Lebede cu pui mari, egrete, cormorani, rațe și gâște de tot felul, călifarul alb, călifarul roșu, stârci, codalb, țigănuș, șoimul dunărean (pe care dacă l-am văzut, nu țin minte și nu aș știi să-l recunosc), cufundacul, fluierașul, stăncuța, lopătarul, lăstunul de mal și poate altele, broaște țestoase, șerpi de apă… toate de văzut și de ținut minte.

Nuferi, și ei mai puțini la început de toamnă, albi, galbeni și, prima oară de când umblu prin deltă, roz. 

Pe mal, alți cai, vaci și porci, unii în stare de semisălbăticie. Se spune că laptele vacilor și carnea porcilor se mănâncă numai de nevoie, astfel e de preferat peștele, de vreme ce au același miros. Și nici gustul nu e prea departe…

Sulina, metropola Deltei, o localitate redevenită oraș (oficial a fost dintotdeauna, acum doar și-a redobândit statutul, adică și-a asfaltat străzile și și-a înmatriculat mașinile), pe care eu o preferam sub aspectul ei din anii trecuți, cu aerul acela atemporal, dar care, sunt de acord, trebuie să se adapteze progresului, dacă o mai vrem populată și în viitor. Și, apropo, delta toată e o excelentă destinație de vacanță, dar un loc în care e foarte greu să trăiești permanent, mai ales după ce pleacă turistii, cu bune și rele, dar cu bani, încep ploile și vântul, ba mai și îngheață Dunărea. Atunci, singura grijă a localnicilor e să se păzească de boli, că ambulanța ajunge greu, să-și drămuiască proviziile și puterile până dă căldura, și să aștepte o altă vară…

Îmi amintesc Sulina copilăriei, apoi a adolescenței mele, și mai târziu, când treceam împreună prin schimbările anilor 90. Aici am petrecut vacanțe în tabără, am alergat între Dunăre și mare, ne-am bălăcit sau am mers cu barca, pontonul plutitor sau vaporul, după posibilitățile organizatorice sau financiare ale fiecărui an. 

Dar ea, Sulina, era mereu aceeași… faleza Dunării cu promenada, Palatul Comisiunii Europene a Dunării, uzina de apă, casa - pensiune a lui Jean Bart, (pe numele lui adevărat Eugeniu Botez, elev al lui Ion Creangă, căpitan al portului Sulina și autor al romanului Europolis), iar mai departe de fluviu, farul vechi, casa cu scorpion, celelalte case tipice Sulinei, cimitirul zis internațional. 

Pentru că da, Sulina a fost porto franco, sediul Comisiei Europene a Dunării de Jos, înainte de 1860, când acesta s-a mutat la Viena, un oraș cosmopolit, care a intrat în Europa mult înaintea restului țării, după cum și Europa a navigat pană la el. Drumurile erau neasfaltate, nepietruite, nisipul era atotstăpânitor, transportul se făcea cu mașini neînmatriculate, că unde să te și duci? de la Dunăre la mare, uneori cu căruța, sau, mai greu cu bicicleta, toată lumea se cunoștea cu toată lumea, chiar și cu noi copiii rezidenți sezonieri. Și dacă nu aveau mașini, atunci aveau bărci, cu care ieșeau la pescuit sau plimbau turiștii - cu vâsle sau cu motor, bărcile se impotmolea mai mereu în stufăriș și era nevoie de priceperea cârmaciului și forța reunită a tuturor ocupanților, ca să poată continua călătoria. Atunci, încă mai funcționa fabrica de conserve, care dădea de lucru localnicilor, dar și crescătorii de animale, între timp desființate. Oamenii au plecat la oraș, lăsând în urmă case părăsite, grădinița, școala și liceul fără elevi, spitalul în conservare. Și a mai trecut un timp… aceiași oameni au descoperit că, întorcându-se și ocupându-se de turism, pot face bani mai mulți decât în altă parte, cel puțin pe timp de vară. Așa se face că, de la o vreme, Sulina s-a repopulat, școlile s-au redeschis, au apărut restaurante și hoteluri cu pretenții, străzile s-au asfaltat, mașinilor li s-au pus numere, ba au început să circule și autobuzele de oraș. Vizitatorii nu mai sunt, nici ei, doar aventurierii pe care îi găsești la Sfântu Gheorghe…turismul a redevenit de masă, cu bunele și relele aduse de el. Dacă mă întrebați pe mine, prefer Sulina copilăriei mele, poate pentru că asta vine la pachet cu vârsta de atunci. 

Și atunci și acum, în programul obligatoriu intră plimbarea cu barca, vizita la farul vechi, unde am cunoscut cel mai grozav ghid imaginabil, pe dna Sănescu,de la care afli și ce nu vrei să știi, și cimitirul.

Aflat între oraș și mare, cimitirul nu avea ce să schimbe în partea lui istorică, e probabil singurul obiectiv din Sulina rămas la fel, poate mai documentat (au apărut indicatoare și explicații, și nu mai ești nevoit să iei la rând toate mormintele, ca să le găsești pe cele pe care le cauți), în aceeași pace eternă și înțelegere între diferitele religii și culte. Astfel, cimitirul evreiesc stă gard în gard cu cel musulman, amândouă fiind despărțite printr-o potecă îngustă de cimitirul catolic și de cel protestant. Ortodocși, ortodocși de rit vechi, anglicani, ba chiar și mormântul piratului despre a cărui religie nu poți afla nimic, prinți, marinari, îndrăgostiți, toți ajunși aici într-un anume moment al vieții lor și rămași pentru vecie. Monumente mai vechi sau mai noi, mai simple, sau adevărate opere de artă, asemeni celor din cimitirul Bellu.

După reculegerea de la locul de veci al tuturor celor amintiți, ne continuăm plimbarea, trecem un canal, în dreapta căruia a fost și a rămas o cârciumă transformată în restaurant, unde se mănâncă cea mai grozavă ciorbă de pește din târg, și apoi ne îndreptăm către mare. Plaja s-a modernizat și ea, dar nu atât cât să semene cu cea de la Mamaia, încă mai poți face o baie fără să te ciocnești de alți oameni, încă mai poți pune prosopul pe nisip, fără să te certe cineva și, încă poți să-ți lași copiii să se joace, fără grija că imediat va striga cineva la ei. Marea, aceeași mare, mai puțin sărată mulțumită apei dulci pe care i-o aduce Dunărea.

De la Sulina însă, pot să ieși în mare dacă ai noroc și nu e vânt, cu barca, trecând pe lângă farul vechi, unde și-au găsit adăpost o mulțime de păsări. 

Ca și pe celelalte brațe ale Dunării, și aici apă, nisip, stuf, papură, pești, șerpi, țestoase, dar mai ales, popoare întregi păsărești, de toate originile, culorile și ciripiturile. Și nuferi, mulți nuferi…