ȘUNCUIUȘ- PEȘTERI- LACUL VIDA

 În ultimii ani, dar  parcă nu mai știu să îi pun în ordine de când cu pandemia, se vorbește despre marea de la munte; și nu, nu este vorba de lacul de la Colibița, ci de marea cea mică de la Șuncuiuș, în Bihor.

Acuma, mare nu prea e, pentru că apa vine din Crișul Repede, se lărgește într-un lăcușor și își continuă curgerea către Tisa. Lacul astfel format la poalele Pietrei Craiului are o plajă a sa proprie, cu nisip fin, cum era odată la Mamaia, adus în acest scop, presupun de către proprietarii pensiunilor din zonă, care chiar au făcut  o afacere! Poți să te întinzi pe un șezlong sau direct pe nisip, soarele te găsește oriunde, după ce trece de coama dealului. Un amestec neobișnuit pentru noi de pădure și plajă, unii spun că aduce cu peisajul thailandez. Neobișnuit, dar grozav de plăcut… acuma, să nu vă așteptați ca plaja să fie cât în Thailanda, e doar un crâmpei, ce e drept sugestiv, dacă atâta lume crede în această asemănare. 

Din imediata ei vecinătate sunt organizate trasee de ciclism montan și via ferrata.

La o altă aruncătură de băț, peștera Unguru Mare și peștera Vântului, prima vizitabilă, a doua, cea mai lungă din țară, deși unii spun că galeriile ei ar depăși ca lungime peștera de la Postojna. Mă încearcă o ușoară jenă constatând că aproape tot ce avem frumos trebuie comparat, dar cum ne stă în obicei să o facem, mă conformez și fac public ce am aflat. 

Așadar, atât marea cea mică de la Șuncuiuș, cât și peșterile trebuie căutate și văzute, dar pentru mine, vedeta excursiei a fost alta. Vă invit să priviți și, dacă nu recunoașteți nici din albumele turistice locul, e musai să vă faceți drum încoace. 

Lacul Vida, de pe râul Holod, un lac artificial, care, cel puțin în partea în care l-am văzut eu, pare cât se poate de natural. Pe măsură ce te apropii de apă, te miră limpezimea ei și faptul că reflectă, indiferent de ora din zi, imaginea copacilor din jur. Când ajungi suficient de aproape, te vei vedea, mirat, într-o oglindă fără margini. Am găsit lacul ușor colorat în ruginiu… era sfârșit de august, la munte toamna se grăbește. Și mare mi-a fost mirarea și încântarea când am descoperit vârtejul, o pâlnie despre care știam că există, dar nu așa mi l-am imaginat.

Pare poarta spre altă lume, lacul însuși fiind de poveste… și când să-mi construiesc fantasma, au intrat în decor doi pescari, deloc intimidați de măreția naturii și de zmeii care ar fi putut năvăli prin pâlnie către noi. Așa că m-am mulțumit cu explicația absolut reală și prozaică, potrivit căreia portalul meu este, de fapt un deversor, adică un ceva care ajută la evacuarea apei când presiunea asupra digului devine prea mare.