Oltenia: liliac, bani și Dumnezeu

Vă place liliacul? mie îmi place din cale afară, am în curte patru de patru culori și, dacă aș avea loc suficient aș planta o… pădure de liliac. Pentru că nu am, am plecat la mijloc de aprilie să o văd pe cea din Mehedinți, lângă satul numit Ponoarele. 

Până nu am ajuns acolo, nu am știut cum e să te înconjoare mirosul din toate părțile, să bată vântul, să respire pământul, să vină miros din cer… liliac alb, liliac… liliachiu mai deschis, mai închis, liliac, oriunde întorci privirea după ce ai intrat în pădure, liliac! 

Faceți efortul să ajungeți aici la vremea liliacului înflorit! Va fi o experiență specială, greu de uitat.

Aș fi vrut să iau cu mine, ca amintire, o boare venită de pe deal. Nu am putut, pădurea nu dă nimic din ce e al ei, te face să o visezi și, te trimite la parfumerie să îi cauți substitut. Paranteză olfactivă- esența florii de liliac nu poate fi extrasă, așa încât parfumierii o recrează; mi se spune de către cunoscători că Lilac Love de la Amouage, îmbină mirosul obținut cu cel de iasomie și trandafir, iar rezultatul e amețitor. 

Mândri de comoara pe care o dețin, localnicii au plantat și ei în curți tufe aduse din pădure, totuși, se vede treaba că acestora nu le priește vecinătatea cu găinile, curcile și celelalte orătănii; sau poate am devenit eu prea pretențioasă deodată.

Ieșim din pădure, și continuăm să vedem copăcei până spre Podul lui Dumnezeu. Acesta, ”singurul pod natural din lume deschis traficului rutier,inclusiv de mare tonaj”, ne dovedește cât de darnic e bunul Dumnezeu, ne lasă și poduri, parcă știind că nouă ne va fi greu să ni le facem singuri. Și podul se dovedește mai trainic decât toate cele construite de oameni. 

S-a format (sau poate a rămas) prin prăbușirea tavanului peșterii Podului și are 30 de metri lungime și 22 înălțime. Treci pe sub el și poți intra într-un rest de peștera neamenajată, unde miroase a ce credeți? nu, nici vorbă, a liliac, parcă grota a prins boarea înmiresmată și o ține captivă. Iar dacă te încumeți să mai urci nițel, dai de lapiezuri.

Legenda spune că Dumnezeu a încercat să scape lumea de Drac și a prăbușit tavanul peșterii în care acesta locuia, peste el; tavanul a căzut, podul a rămas, dar și dracul, prea șiret să poată fi răpus de niște bolovani. 

Altă poveste spune că Podul ar fi fost făcut de Dumnezeu pentru Sfântul Nicodim care se îndrepta spre Tismana pentru a ridica o mănăstire.

Tot spre Tismana ne vom îndrepta și noi…nu înainte de a face un ocol prin cheile Sohodolului

Mănăstirea are o istorie tumultoasă, începută, ca și legenda, cu primul ei stareț, Nicodim, trecut în rândul sfinților în 1955. La construcția ei a participat dinastia Basarabilor; Radu și fiii lui, Dan I și Mircea cel Bătrân, rezultatul fiind o aproape fortăreața pe vârful muntelui Stârmina; pe mal de apa, alături intrarea peșterii lui Nicodim, sfințită în 1378.

 Aici a fost înființată prima școală de caligrafi și prima școală de călugări, de unde merituoșii ajungeau episcopi, mitropoliți sau învățați, un fel de consilieri  la curțile domnești. Tezaurul mănăstirii a cuprins, pe lângă obiecte de cult foarte valoroase, documente prețioase. Atât de prețioase, încât suflarea mănăstirii a simțit nevoia să le pună la adăpost, în timpul primului război mondial. Au crezut că fac asta, trimițându-le la Moscova. Și duse, au fost…Concluzie? ce ți-e Țaratul, ce ți-e…țaratul! Pățiți,romanii au învățat să nu se mai bizuie pe nimeni și, într-un incredibil și inexplicabil (prin prisma vremurilor pe care le trăim), efort de organizare și discreție, au reușit să salveze o parte a tezaurului în cel de al Doilea Război. Vom reveni, acum încă două vorbe despre cei care au trecut, de-a lungul timpului pe aici: Mircea cel Bătrân pentru întâlnirea lui cu regele Sigismund de Luxemburg, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Tudor Vladimirescu, care a organizat de aici revolta antifanariotă…

Mai aproape de zilele noastre, încărcat încă de spirit de sacrificiu și curaj, coborâte parcă din acel Ev Mediu (care oricât de întunecat ar fi fost, dovedea onoare și cavalerism), povestea numită acum de Banca Națională a României ”Odiseea Aurului BNR Tismana 1944-1947”, spune așa:

Tezaurul BNR deținut în țara cântărea aproape 191 tone de aur, la începutul anului 1944, când aliații germani se aflau în România, gata să o ocupe, iar rușii așteptau să le-o ia înainte și să , forțeze granița răsăriteană; Ba mai mult, BNR era răspunzătoare și pentru 2,73 tone de aur polonez, care rămăsese după evacuarea prin România din 1939. Ei bine, asta era bogăția care putea asigura un viitor țării după război și trebuia salvată în absolut orice condiții. Operațiunea s-a numit Neptun și a însemnat transportul a 4086 de casete cu aur către mănăstirea Tismana, în ale cărei pivnițe au fost depozitate din iulie până în septembrie 1944, când au fost mutate în peștera de lângă biserică. Mă gândesc, cum poți trece trenul cu aur pe sub nasul nemților și mirosul rușilor, să ajungi cu el în siguranță, să-l ascunzi, să-l păzești, ba chiar să îl și recuperezi integral la începutul lui 1947 și să-l aduci înapoi la București? E evident că au fost implicați mulți, poate foarte mulți oameni: guvernatorul băncii, servicii secrete, Ministerele  Finanțelor și Apărării, Biserica Ortodoxă, Societatea de Căi Ferate, Marele Stat Major. Cum s-a putut păstra secretul? Nu am văzut documentul, dar se spune că el există și prevedea ca, după depozitare, paza să fie asigurată de militari și călugări care au garantat cu viața ocrotirea comorii. Probabil că toate instituțiile participante la operațiune și-au spălat păcatele vechi și pe cele viitoare, pentru un timp care încă nu a expirat. 

În peștera care atunci s-a încărcat cu eroism, există acum, spre autentificarea poveștii, o replică a tezaurului, casete, lingouri, sisteme de pază.

Păi, dacă nația asta a fost în stare de așa ceva, fără ajutor din răsărit sau din apus, unde s-au dus toți aceia? 

Așa, legate nu numai de geografie, am pus laolaltă liliacul, banii și pe Dumnezeu cu toți cei pe care i-a inspirat în traversarea unui episod tragic al existenței noastre.