Bistrița: Sfoara sașilor și concert în sinagogă

Bistrița, cel mai nordic burg cetate săsesc din cele șapte, considerat la vremea aceea Poarta Transilvaniei, își întâmpină vizitatorii nu numai cu monumente, ci și cu povești, unele eroice, altele romantice, ba chiar și amuzante. 

Istoria Bistriței începe cu regele Geza al II-lea, care în jurul anilor 1150 a colonizat regiunea cu sași, nume dat grupurilor de flamanzi, valoni, saxoni și bavarezi, pentru ca existența orașului să fie documentată în 1241, când e menționat între așezările distruse de mongoli. E reconstruit, așa cum s-a întâmplat de multe ori în decursul timpului, crește și devine unul dintre bastioanele Ardealului. Din nou, mai puține lucruri care pot fi găsite în orice ghid turistic și mai multe dintre cele care mi s-au părut interesante și mai necunoscute călătorului în criză de timp. 

O primă enigmă legată de Bistrița - stema sa, pe care apare, aparent inexplicabil un struț. Ce treabă să aibă o cetate europeană și încă din marginea estică a Europei, cu struții? ei, uite că are; și are și o poveste, până acum câțiva ani, tot centrul orașului fiind împânzit de statui care înfățișau falnicele creaturi … În secolul XIII, Casa d'Anjou a revendicat tronul Ungariei, cerere la care, răspunsul a  fost negativ, armat. Cum mai vesticii nobili cunoșteau ostilitatea pe care orașele o arătau stăpânirii, aceștia au cerut ajutor cetăților; din partea Bistriței l-au primit și asta a condus la recunoașterea autonomiei cetății, dar și la primirea stemei în care e prezent struțul cu potcoava în cioc. Și așa, struțul a însoțit istoria Bistriței din 1300 până acum.

Din 1564 datează și un alt simbol al orașului, monumental de aceasta dată, Biserica Evanghelică, al cărei turn se vede de la distanță și care întruchipează șiretenia și inventivitatea bistrițenilor, încă din aceea vreme. Povestea anecdotică, spune că, turnul era mândria orașului și vestea că el măsura 75 m (echivalent în unitatea de măsură a vremii, despre care nu am cunoștință), a ajuns până la Sibiu, acolo unde se lucra la înălțarea turnului local, care se vroia și mai falnic. Așa se face, că meșterii sibieni au venit la Bistrița și, încântați, peste poate, au reușit să-l măsoare, cu gândul ca al lor să fie mai înalt. Bistrițenii, mai isteți decât ei, i-au invitat la masă, i-au tratat cu curtenie și le-au dat să bea cât au putut. Se vede că au putut să bea dincolo de momentul în care au putut să gândească, iar gazdele le-au sustras și scurtat funia măsurătoare. Întorși acasă, au pus un metru în plus față de măsură, prea puțin însă, bistrițenii le tăiaseră 3. Ca urmare, și azi, turnul bisericii din Bistrița e cel mai înalt al unei biserici medievale. Acum, în turn se poate urca cu ascensorul, dar scara îngustă în spirală continuă să aibe farmecul ei.

În stânga, cum privești spre biserică, se află Șirul Sugălete, cunoscut din Contele Dracula, pus anapoda în Bistrita, chiar dacă l-am asimila lui Vlad Țepes. Cele 13 case legate între ele și alcătuind o galerie cu 20 de porți, și 21 de pilaștrii, au fost construite în sec XV- XVI, în stil renascentist și scop comercial. Chiar numele pare că îi vine tot de acolo, adică de la găleata cu care se măsurau grânele pentru vânzare. Ele sunt cele mai vechi case din oraș și păstrează destinația inițială, chiar dacă, vremelnic au adăpostit ceva galerii de artă; între timp, s-au întors la prăvălii de tot felul…

Zidul cetății, Casa Argintarului, Casa lui Ion Zidaru (cu afiș de vânzare), Bastionul Dogarilor, cazarma în care s-a organizat Muzeul de Istorie, casa lui Andrei Mureșanu, Palatul Culturii, Parcul Municipal cu statuia lui Coșbuc, toate trebuie văzute desigur, eu însă mă voi opri la alte două obiective obligatorii.

Biserica Minorită, a cărei construcție a început în secolul al  XIII-lea, în stil gotic timpuriu, cu filiație cisterciană, e cel mai vechi așezământ religios din oraș, (despre biserica cisterciană - vezi Transfăgărășanul; Cârța) sub hramul Sf. Andrei. În 1895 edificiul este cumpărat de Biserica Romei Unită , care îi schimbă hramul în Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, iar mai apoi, odată cu interzicerea cultului greco-catolic, e preluată de Biserica Ortodoxă. 

Lângă biserică (încă în litigiu), se poate vedea un complex memorial, Panteonul eroilor bistrițeni.

Altă vreme, alți credincioși, alte nedreptăți… în perioada interbelică, în Bistrița trăiau foarte mulți evrei, cam 15% din populație. În 1856 comunitatea a construit o sinagogă în stil arhitectural eclectic…

Numărul lor a scăzut dramatic în 1944 prin deportare și exterminare locală (de citit despre cimitirul de la Sărmășel) și mai târziu, prin emigrare masivă, așa încât sinagoga, rămasă fără credincioși, a intrat într-un proces rapid de degradare. Aflată în paragină, cu cuiburi de porumbei la ferestre, pe partea dinăuntru, a făcut subiectul unei înțelegeri între Comunitatea evreilor din Bistrița- Năsăud și președintele Societății de Concerte Bistrița, prin care edificiul este preluat în comodat,  renovat și folosit ca sediu cultural, pentru organizarea de spectacole (acustica sălii pare să rivalizeze cu cea a Ateneului) și expoziții. S-a înălțat o scenă, păstrând altarul și primul rând de scaune în forma originală. Doar obiectele de cult au rămas ca exponate în vitrine.

În absența unei comunități active, pare cea mai bună rezolvare, în respectul istoriei nerepetabile. Fie ca amintirea ei să se păstreze în memoria colectivă a unui oraș care îi datoreaza mult.