Transfăgărășan; Cârța - Mănăstirea Cisterciană

Aveam 9 ani când a fost invadată Cehoslovacia de armatele țărilor din Tratatul de la Varșovia (pentru cei prea tineri ca să știe, asta era o alianță militară a țărilor socialiste, echivalentul proletar al NATO), și 15 când s-a inaugurat Transfăgărășanul. Primul eveniment m-a prins la Putna unde, părinții mei, mă duseseră să văd mormântul lui Ștefan cel Mare, înainte chiar de mănăstirile bucovinene; al doilea, la bunici în Curtea de Argeș când, am fost cu toții, trăitori între barajul de la Vidraru și Pitești, la un pas de înec. Povestite pe rând, lucrurile stau așa: supărați că cehii și slovacii, atunci alcătuind o singură țară, nu mai ascultau cum trebuie de țarul sovietic, acesta și-a chemat sub arme toți vasalii și a trecut la represalii. Dintr-un motiv pe care istoria îl va lămuri probabil, sau doar dintr-un acces de mândrie, România a refuzat să participe, riscând să sufere același tratament. În paranteză, ai mei și-au atins scopul mai bine decât își propuseseră, pentru că în dimineața următoare ocupării Pragăi, starețul mănăstirii Putna ne-a chemat prin dangăt de clopot, ca pe vremea turcilor, la biserică și acolo ne-a spus un lucru pe care l-am ținut minte pană acum: dacă Ștefan cel Mare și Sfânt (oficial pe atunci încă nu era sfânt), nu ar fi îngropat aici, atunci pământul ăsta nu ar mai fi al nostru! Așa am aflat că o țară poate fi apărată și după moarte…

Cumva, tot istoria ne va spune, am scăpat de vizita armată a fratelui mai mare, dar am rămas cu o traumă care avea o singură vindecare- pregătirea pentru o eventuală dată viitoare. Așa stând lucrurile, Ceaușescu a hotărât că munții Făgăraș trebuie traversați de un drum, altfel decât pe vale de apă, cum erau toate celelalte, și că deci, Ardealul trebuie legat de Muntenia printr-un drum strategic, pe acolo pe unde, până atunci nu se putea trece nici călare. Și a făcut un lucru, pe care trebuie să i-l recunoaștem cred, peste timp, bun, trainic, sigur și frumos; el se numește Transfăgărășan, pleacă de lângă Curtea de Argeș și ajunge la piciorul său sudic, în dreptul satului Cârța. Are 151 de km (dintre care 91 strict de munte) și ajunge la 2042 m la lacul Bâlea, e probabil cel mai frumos drum alpin al nostru, la concurență cu Transalpina și e căutat spre cunoaștere, la pas, cu bicicleta sau mașina de mulți turiști străini. Așadar, ar fi păcat ca noi, cei care ajungem la el în câteva ore din orice colț de țară, să nu îl străbatem. 

Construcția lui a început la 10 ani de la terminarea barajului de pe Argeș - Vidraru, când, cu prețul multor vieți și sacrificarea unui sat întreg, a apărut unul dintre primele lacuri artificiale, acum renumit pe lângă producerea de energie (slavă Domnului că îl avem), și pentru posibilitățile de agrement pe care le oferă. Cum frica de ruși era mare și de tătucul nostru și mai mare, lucrul la drum a început în 1970 și s-a terminat în 1974… da, s-a traversat un munte, s-au făcut 830 de podețe și 27 de viaducte, plus un tunel (mare de tot pentru vremea aceea), în 4 (patru) ani. Prețul, cum spuneam a fost mare, s-a lucrat cu militari, mulți dintre ei nu au aflat niciodată cum se trage cu arma și, din păcate, nici cum se trăiește după terminarea stagiului militar. 

Spuneam însă despre accidentul petrecut la inaugurarea drumului, pe care îl chema - scria pe bannere puse din loc în loc încă de la Pitești, Transfăgărășanul Nicolae Ceaușescu. Pesemne că organizatorilor festivității de deschidere nu li s-a părut suficient de festiv și au hotărât să îi ofere tovarășului un spectacol de sunet și lumină, i-am spune noi acum. Atunci s-au gândit la un program folcloric și o cascadă; o cascadă artificială, cel puțin așa am priceput eu cu puținătatea cunoștințelor mele tehnice. Dacă nu e așa, vă rog să o luați drept licență poetică. Deci, s-a crescut în mod controlat, credeau ei, presiunea în lac pentru a se deschide o ecluză, prin care apa să îl salute săltăreț pe tizul șoselei. Veselia a ținut numai până când, undeva între baraj și stâncă a apărut o fisură și apa s-a năpustit prin ea la vale. Firul s-a transformat în șuvoi și șuvoiul în torent, a măturat în cale tot, până când a avut suficient loc să se adune în bălți și să fie preluată de lacurile din aval. Cum spuneam, în vârstă de 15 ani mă aflam la bunici, în Curtea de Argeș când, în miezul zilei, mașinile de miliție au împânzit orașul, iar din difuzoare se răcnea cu toată frica adunată de perspectiva fatală: Cetățeni ai Argeșului, evacuați orașul, barajul a cedat! Nu e acum locul de făcut analiza psihologică, ce pot spune e faptul că încă sunt nopți în care aud îndemnul de mobilizare și îmi vine să îl urmez.

Acum barajul e la locul lui, lacul mai scoate turla bisericii la vedere in anii secetoși (eu trebuie să recunosc, nu am fost niciodată de față), iar șoseaua urcă, coboară, se învârte și se înfășoară în jurul muntelui. Înainte de a porni pe ea, o privire spre cetatea Poienari (din dreptul uzinei electrice) și o incursiune pe Valea lui Stan, care îți ia o jumătate de zi; dacă nu o ai la dispoziție, renunți, și îți propui să revii. Ar trebui să o faci, e minunată, un soi de via ferrata de dinainte să știm că se cheamă așa. Ca să mă credeți, vă invit să priviți, nu sunt eu fotograf grozav, dar fotografiile astea cred că vă vor îmbia la drumeție. 

Planul trebuie făcut însă cu responsabilitate, pentru că atât Transfăgărășanul, cât și văile din munte sunt sigure numai vara și numai pe vreme bună. 

Drumul urmează o bună bucată malul lacului; 

La începutul lui poți să îl vezi pe Prometeu modern, cu fulgerul in mâini, o statuie metalică înaltă de 10 m, cu o semnificație ușor diferită de cea mitologică, el fiind aducătorul curentului electric.

În drum dai de cabana Capra și, din nou, dacă ai timp trei ore dus și trei întors, poți să arunci o privire prin Fereastra Zmeilor și să te răcorești la cascada Capra.

Tot în drum, dai și de Martinică… presupun că nu e același de acum 30 de ani, care venea la mașini după bomboane dar pare la fel de blajin; totuși, nu cred că e prudent să îmi verificați spusele dacă vă întâlniți cu el. 

Treci prin tunel și urmează Cabana Bâlea, lacul, apoi cascada, care e cea mai mare cascadă în trepte din țară, are 60 m cădere între vârfurile Moldoveanu și Negoiu.

Lângă lacul Bâlea, dacă ai venit pe celălalt versant (pentru că tunelul e închis în timpul iernii), poți înnopta la Hotelul de gheață, asta dacă ai curaj, bani și rezervare făcută cu cel puțin doi ani înainte.

Și uite așa, mai o curbă, mai o poveste, coborâm la Cârța.

Aici, cea mai sud-estica mănăstire cisterciană, de curând renovată, nu trebuie ratată nici dacă nu mai ajungi luni la lucru. 

Cistercienii sunt o ramură catolică, desprinsă din benedictini, pe la 1098, când aceștia au hotărât să respecte cu strictețe regulile impuse de sfânt în 540. Mănăstirile lor, austere ca și ei, se puteau organiza numai sub îndrumarea unei biserici mamă. Cea despre care vorbim, a fost construită până în 1206, când se consemnează înființarea ei ca filie a mănăstirii Igriș (1179, unde a fost înființată prima bibliotecă cunoscută pe teritoriul României, distrusă de tătari, refăcută și mai apoi dărâmată de turci).

Mănăstirea de la Cârța are încă părți din altarul originar.

Ea a fost desființată din ordinul lui Matei Corvin în 1474, de atunci funcționând ca biserică evanghelica săsească. 

În curte, cimitirul soldaților germani căzuți în Primul Război Mondial, organizat în 1928 și statuia războinicului Roland, simbolul libertății și justiției.

Să îl privim și din turnul fortificației și să ne dorim să ne vadă și el pe noi, cu tot cu Libertatea și Justiția.