După vipere - partea I

   În vremea copilăriei noastre, să te aventurezi în cheile Nerei, era ca și când ai fi plecat în safari… și nu orice fel, ci unul dintre cele mai primejdioase, riscând să dai peste vipere, sau mai exact, să dea ele peste tine.

   Cu această amintire și cu grija adusă de ea, am plănuit o excursie în Banat, urmând drumul de la Alba Iulia prin Țara Hațegului, zona minieră Călan Oțelul Roșu, apoi Caransebeș și, în fine Băile Herculane. În fiecare din aceste locuri  merită să te oprești, pentru că fiecare reprezinta o bogăție de natură și cultură, dar cum obiectivul acestei vacanțe a fost altul, vom considera că am aterizat la Herculane…

   Ridicată între munții Mehedinți și Cernei, pe valea  râului cu numele celor din urmă, stațiunea este pomenită încă din anul 153 dHr ,într-o tabula din băi : ” Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegati romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință …” Romanii, mari amatori de lux și meșteri în construcția de terme, au pus apele miraculoase sub semnul tutelar al lui Hercule, de pe vremea lor, rămânându-ne   spre aducere aminte, apeducte, băi, statui, monede, tabule votive. 

   Timpul a trecut, așezarea dintre stânci a rămas… Din 1718, imperiul i-a adus o epoca de mare înflorire, cu construcția de drumuri, de domenii și hoteluri, în stil baroc habsburgic, însuși împăratul considerand Băile Herculane drept cea mai frumoasă stațiune din Europa. Iosif II, Francisc I și împărăteasa Charlotte, Franz Iosef si împărăteasa Elisabeta, frumoasă Sisi, au trecut pe aici și au lăsat urme ale aprecierii lor. Din 1847 în centrul unei minunate fântâni arteziene, la rândul ei, în centrul stațiunii, se înalță statuia lui Hercule, operă a doi artiști vienezi.  

   Astăzi, timpul și-a pus din nou pecetea… mare parte din măreția imperială  s-a pierdut, iar lupta de a păstra cât mai mult din ce a fost, pare a fi pe măsura patronului urbei. Atmosfera dăinuie, boem, aristocrat, ca o boare din alte vremuri. Peste ea, sau poate amestecandu-se, un iz oltenesc de negustori puși pe chilipir; și peste toți, munții, aceiași dintotdeauna, care par să răsară din  pietrele de pe fundul râului. Soarele apare  din spatele lor, chiar în miezul verii , cu răsfăț, abia după ora zece.

Și chiar dacă asta înseamnă să îți întârzii plecarea, tot trebuie să stai să-l vezi. De când te trezești tu, până se trezește și el, poți folosi timpul (dacă n-ai făcut-o cumva seara) mergând la scăldat într-unul din bazinele de la șapte izvoare. Bălăceala în apa cald - sulfuroasă și apoi în apele reci ale Cernei, are farmecul ei rustic, de secol XIX, mai ales, dacă te încumeți , ca mai toți campații la cort, să defilezi pe marginea drumului, înfășurat într-un prosop, direct peste costumul de baie.

   Partea nouă a stațiunii, cu hoteluri, vile, restaurante, se dezvolta rapid, chiar în vreme de criză, pentru cei care aleg calea de mijloc, între  cort și luxul imperial.

   La înapoiere, o ultima evocare a secolului XIX, la trecerea pe lângă gară, ea însăși un monument, cu o cupolă ca de biserică și aerul ca de muzeu… e totuși o gară cu pasageri mulți, turiști sau reumatici veniți la tămăduit într-un spațiu din alte timpuri.

                                                                         *

   Revenind la drumul de acces, o luăm înapoi spre Caransebeș, dar numai până la Eftimie Murgu, spre a intra în  rezervația de mori de apă, unele încă funcționale, unde sătenii își macină grâul între doua pietre învârtite de forța pârâului. Întinse de-o parte și cealaltă a drumului care însoțește apa, par căsuțe de pitici, numai bune de vizitat cu copiii. În spatele lor, încă vezi roata morii, iar dacă ai noroc, cum am avut noi, mai vezi o bunică cu sacul de făină. Stâncile de pe mal întregesc peisajul de poveste…

 

                                                                      *

   Anina, și ea încremenită în timp, cu gura minei închisă, cu uzinele părăsite, seamănă întrucâtva cu orașele căutătorilor de aur, cu deosebirea că aici, încă viețuiesc urmașii direcți ai minerilor. În mijlocul unui peisaj mirific, o pată de negru cărbune, care acum nu mai are nici măcar justificarea  de a da o pâine celor care muncesc acolo. Nici crucea în amintirea celor care au pierit în adâncul pământului și nici vagonetul - monument de la intrarea în mină, nu reușesc să-ți schimbe gustul amar al trecerii printr-o fundatură istorică.

    Și din nou, ca un fir care leagă destine nefericite… la ieșirea din oraș, un spital unde se tratează pacienții cronici îmbolnăviți în galeriile de exploatare, dar pe  unde a trecut aceeași Sisi, la începutul exilului în Creta și Egipt, purtătoare a stigmatului nebuniei.

                                                                             *

    Dar dacă istoria ne poate dezamăgi, natura, vorba poetului, ea singura veșnică, ne desfată cu aceleași minuni, unele redescoperite…În aceasta categorie intră Cascada Bigăr, pusă în fruntea celor mai frumoase din lume și, declarată în 2011, prima atracție turistica a României. Așezată chiar la marginea drumului, sau, mă rog, drumul așezat chiar la marginea ei, e acolo dintotdeauna, dar, fără indicatorul proaspăt înfipt, am fi trecut mai departe, așa cum am trecut în alte excursii, neștiind că apa poate curge în cascadă și de pe o umbrelă de mușchi. La prima vedere nici nu-ți dai seama bine de minunăția pe care o ai în fața ochilor, atât e de firească perdeaua de apă care îmbracă o stâncă cu aspect rotunjit de ou, nu mai înaltă de 3-4 etaje de bloc. Ca și la mormântul lui Napoleon, trebuie sa pleci capul pentru a o putea vedea în toată splendoarea ei, pentru că, la nivelul drumului se afla vârful cascadei  și nu lacul în care picură… da, e o cascadă care picură, nu se prăvale, nu urlă, nu se zbate, se prelinge lin, cu susur blând. Și dacă-n anii trecuți, de existența ei știau doar împătimiții naturii, acum adună o sumedenie de lume, toți veniți să vadă minunea despre care alții au aflat înaintea noastră.

Nota:  între timp, minunea, mulțumită de atenția de care s-a bucurat în ultimii ani,  a uitat să se mai păzească de dușmănia propriei creatoare și a cedat furiei acesteia; apa a reușit să spargă piatra, așa ca va trebui să mă credeți pe cuvânt și pe poză.                                                  

   Și iată-ne, din nou la drum, spre locul de tabără al excursiei noastre; ajungem la Oravița, un orășel ca atâtea altele din Banat… numai că aici, există încă atâtea urme ale imperiului, încât, iar te întrebi dacă trecerea timpului a făcut bine, ori nu. Primul teatru din România, deschis în prezența împăratului, în 1817, prima gară din România, funcțională din 1857 și de unde a plecat primul tren spre Baziaș, hotelul unde a fost găzduit același împărat cu ilustra lui Charlotte.

   Teatrul, construit ca replică la scara 1/3 a marelui teatru din Viena, păstrează, în absența originalului dărâmat între timp, aspectul și grandoarea culturii secolului XIX. Relativ recent renovat, atacat din nou de umezeală în exterior, este o adevărată bijuterie… Sala mica, circulară ,cu fotolii vișinii și albastre, cu coloane și ștucatură aurie, cu acustică desăvârșită, cu cușca sufleurului Eminescu, cu prima cortină și listele de subscripție publică prin care s-a putut construi, toate astea înseamnă Teatrul vechi din Oravița. Vechi și nou, pentru că el funcționează atât ca muzeu, cât și ca sală de spectacol, la fel de bine în ambele ipostaze.

  Gara, același scenariu… desprinsă parcă din imaginile unui film, cu dantelărie  și bănci de lemn, rămasă și ea neschimbată în tumultul vieții de azi, continuă să aștepte calești, domni și doamne , bagaje și hamali. Și, în așteptare, organizează trei drumuri pe zi la Anina, cu trenul de odinioară.

Hotelul imperial, parcul, clădirile și restul orașului vechi, ne țin, o vreme captivi  într-o  lume trecută.

Asta însă, numai până ce începem să ne facem planul pentru marea aventură de-a doua zi, motivul principal al venirii noastre aici, Nera, cu cheile și viperele ei.