Curtea de Argeș; voievozi, regi și regine

O să încep cu o amintire foarte personală: bunica mea a fost din Curtea de Argeș și așa se face că mare parte din vacanțele copilăriei mele le-am petrecut acolo. Dacă mă întreabă cineva ce îmi vine în minte mai întâi, când mă gândesc la Argeș, nu știu sigur dacă încăperea bunicii cu miros de mere și gutui, sau Mortul de la Biserica Domnească. Pe Mortul ăsta îl priveam fără pic de respect, dar cu nesfârșită prietenie… e vorba de Vladislav I, Vlaicu Vodă (probabil), care putea fi văzut, dincolo de un geam gros, în mormântul său din amintita biserică. Văd și acum scheletul cu paftaua și nasturii pe care voi, cei mai tineri le vedeți numai în cartea de istorie sau la Muzeul Național de Istorie. Aveam 11-12 ani, când i s-a redat intimitatea, nu pentru că ne cuprinsese evlavia, ci pentru că scheletul se deteriorase și devenise ușor nesănătos pentru cei vii. Atunci s-a turnat o placă de beton peste care s-a pus lespedea funerară (o replică, cea originală aflându-se la același muzeu din București), iar prietenul nostru, al copiilor, pentru că nu doar eu nutream asemenea sentimente, a rămas singur în lumea lui.

Biserica Domnească, loc de îngropăciune pentru mai mulți voievozi munteni, care își poartă cu demnitate anii, în număr de peste 700,  a fost prima biserică voievodală din Țara Românească; a fost construită în stil pur bizantin, din cărămizi și pietre de râu, parcă neterminată întru totul, ca orice lucru închinat Domnului, de altfel. 

Mult mai puțin celebră decât Mănăstirea, dar și mult mai valoroasă în ciuda aspectului său mai auster, a suferit repetate restaurări în decursul timpului, unele dintre ele reușind să strice mai mult decât să valorifice. Totuși, la ultima dintre ele, s-a reușit recuperarea unor fresce acoperite de vopsea sau alte picturi. Între acestea, Fecioara însărcinată, una dintre puținele asemenea reprezentări existente în arta bisericească (cum fotografiatul nu e permis, va trebui să mergeți să o vedeți). Dacă aveți timp mai mult decât să aruncați o privire și să bifați vizita, solicitați explicații din partea ghidului, sunt extrem de pertinente; pleci cu adevărat îmbogățit cultural și spiritual. Și încă un amănunt, picturile din mănăstirile Bucovinei sunt de dată mai recentă decât cele din Biserica Domnească. 

Dar mai veche decât Biserica Sf. Nicolae cel Mare, cum e cunoscută după hram Biserica Domnească, este Biserica San Nicoară sau Sf. Nicolae cel Mic, aflată pe deal, peste drum, ce e drept în ruină, așteptând și ea vremea la care va fi redescoperită. Că e prima construită aici, o dovedește tabloul votiv din biserica mare, în care e oferită lui Dumnezeu de către soția voievodului, deci ea exista deja când Biserica Domnească se picta. Putem vedea doar ziduri pe care cresc mușchi și iarbă. 

Se spune, ca în cazul mai tuturor bisericilor și fortificațiilor medievale, că cele două biserici ar fi fost legate printr-un tunel, lucru perfect posibil, după cum s-a dovedit în cazul cetății Râșnov.

Și acum spre cel mai cunoscut obiectiv al orașului… drumul, promenada urbei, e mărginit de tei care îi dau o notă aristocrat romantică; ca într-un Berlin mai mic.

Despre Biserica Mănăstirii sunt puține lucruri de spus, ea e cunoscută chiar și de cei care 

nu au văzut-o, mulțumită Meșterului Manole și baladei închinate lui.

Construită între 1515-1517, deci cam la 200 de ani după Biserica sf Nicolae, minunată dantelărie de piatră și marmură, păstrează legenda și adăpostește mormintele primilor regi ai României; fascinat de frumusețea sa, Carol I a dorit ca mănăstirea să devină necropolă a casei regale. Așadar, primii doi regi și reginele lor își au mormintele de o parte și alta a intrării în biserică, iar deasupra acestora pot fi văzute două tablouri înfățișându-i.

Spre lauda Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, aceasta a reușit să păstreze picturile, 

chiar dacă timp de cincizeci de ani, ele au fost acoperite de pânze enorme. În fața clădirii bisericii, se află aghiasmatarul deschis, iar în spatele ei, trecând printr-un minunat parc, paraclisul, care leagă cele două aripi ale edificiului, cea de nord episcopală și cea de sud princiară, trecută și aceasta în perioada comunistă în proprietatea bisericii. 

Totuși, merită menționat faptul că aici a locuit prima familie regală în timpul vizitelor sale la Argeș și că tot aici s-a retras regina Elisabeta după moartea soțului său. 

Noua catedrală arhiepiscopală, o construcție neobișnuită pentru biserica ortodoxă, dar cu atât mai interesantă, a fost construită drept loc de veci pentru ultimul rege, soția și părinții săi, aceștia din urmă fiind aduși din Portugalia, respectiv Italia. Lor li s-a alăturat și micul prinț Mircea, mort de febră tifoidă chiar înainte ca familia să se refugieze în Moldova. De remarcat că  mormintele regelui Carol II și cel al reginei Elena sunt așezate de o parte și cealaltă a culoarului de intrare în necropolă, adică nu unul lângă celălalt. 

Cea de-a doua soție a sa, Elena Lupescu este și ea înmormântată în preajmă, în cimitirul bisericuței paraclis, în mod ușor ironic în imediata apropiere a altarului. E drept că nu îl găsești cu una cu două, poarta care dă spre aleea dinspre cimitir e mai mereu închisă, iar răspunsul la întrebarea pe care o pui, este cât se poate de nelămuritor. Simți o oarecare jenă din partea călugărilor, că după ce te-ai închinat la mormântul reginei de drept a României, te îndeamnă păcatul să vrei să îl vezi și pe cel al Duduii.

Mai dăm o raită prin parcul grădină și trecem strada spre locul în care a căzut Icar al nostru, adică Meșterul Manole. Din cărți învățăm că legenda are două semnificații: jertfa zidirii și năzuința spre desăvârșire, la fața locului vedem biserica și fântâna, pe care din motive tehnice nu o infațișa fotografic. 

Și tot din vremea monarhiei: Carol I a conferit Curții de Argeș, cunoscută curte domnească, statutul de oraș regal, lucru care i-a adus și o gară pe măsură. Împodobită la vremea ei cu un ceas asemănător celui de la Gara Centrală din Paris, și brâuri de ceramică smălțuită, a fost vestită pentru frumusețea ei, pierdută în timp, cu șanse mici de recuperare prin actuala renovare.

Nu pot pleca din Curtea de Argeș fără să aprind o lumânare, așa cum am făcut în toate întoarcerile mele aici, la mormântul lui Armand Călinescu, unul dintre bărbații de stat care și-au pus amprenta pe destinul României interbelice.