Biserica cu Draci și Biserica cu Purcică

Bisericile sunt, prin definiție, locuri de închinăciune; în cele ortodoxe există, pentru asta icoane, și multe dintre biserici au nume cu trimitere la icoanele pe care le găzduiesc și care le ocrotesc. 

S-au mai văzut și excepții, așa de pildă, biserica cu tricolor din Țebea, sau chiar biserica cu… Becali de la Maglavit. Sigur, lângă aceste simboluri, icoanele au continuat să existe, și credincioșii au continuat să se închine la ele.

Sunt destul de multe biserici, unde sunt reprezentați draci, diavoli sau necurați, cum doriți să le zicem, de la Judecata de Apoi din pictura Voronețului, la bisericile cu draci din județul Argeș. Despre niciuna însă, nu a mers vorba că ar fi chiar… cu draci. Aceasta onoare i-a revenit bisericuței din Corund, la 20 km de Satu Mare, despre care s-a auzit până în țările nordice.

Mai dornici de senzațional decât alții, un grup de turiști din amintita parte a lumii (poate cu judecata mai înghețată), a descins în vârful dealului cu bisericuța, să participe la ritualul satanic. Dezamăgire totală! sper și ușurare… dracii sunt doar pe pereți.

Bisericuța chiar există, e menționată pentru prima dată în 1494, poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril și are o istorie interesantă. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, ea se afla în mijlocul cimitirului din sat, pe un deal mai înalt decât amplasamentul actual. Atunci s-a hotărât mutarea ei (motivul nu mai este cunoscut sau, cel puțin eu nu am reușit să îl aflu) și pentru asta s-a acționat ca în vremea lui Ceaușescu, care a deplasat câteva biserici în București, cu aceeași tehnică inovativă; doar materialele au fost diferite și timpul necesar. La 1850, în nordul Ardealului, bisericuța a fost ridicată pe bușteni și trasă cu ajutorul boilor. Azi un pic, mâine un pic, dar nu în zilele de sărbătoare și nici atunci când oamenii aveau treburi mai urgente. Așa se face, că mutatul s-a terminat după trei ani de când a început; dar au ajuns cu ea întreagă, cu draci cu tot, la destinație. 

Să ne întoarcem la draci: aceștia sunt reprezentați în contextul judecării păcatelor, probabil ca ultima măsură a preoților, care vedeau în jur prea multă necredință. Cum vorbele vin și pleacă, s-au gândit să-i dea… o formă mai ușor de înțeles, adică, grafică.

Pentru că una e să spui, vezi că te pândește necuratul pentru apucăturile tale rele, și alta să-l vezi pe însuși Scaraoschi cum aplică corecția păcătoșilor.

Altfel, o bisericuță de lemn cu valoare istorică și artistică recunoscute, fiind de curând inclusă într-un proiect european turistic transfrontalier România-Ungaria, Circuitul bisericilor medievale din județele Szabolcs și Satu Mare. Picturile sunt cele originale, ele având ca personaje de la drăcușori mititei, până la Lucifer, așezat în poarta iadului, aceștia judecând păcate ca înșelăciunea, calomnia, lăcomia. Exprimarea artistică se face direct sau alegoric, așa apărând reprezentate Moartea, sub forma unui schelet, Ciuma, arătând a femeie dezbrăcată pe spinarea unui măgar și Lenea, tot femeie și tot dezbracată, cu părul scurt și ciufulit, așezată pe un ciubăr, cu furca în mână, dar cu fusul aruncat pe jos. Semnificația tuturor elementelor cuprinse în picturi îmi scapă, dar cu siguranță, aceasta poate fi aprofundată de către doritori în mulțimea de materiale științifice pe aceasta temă.  

  

*

Tot în Ardeal, altă biserică, mai neobișnuită. Localnicii (se află în satul Dipșa, la 20  km de Bistrița pe drumul spre Reghin) o numesc, deloc cucernic, Biserica Scroafei, eu îi voi spune mai respectuos, Biserica cu Purcică. Nu e chiar de colea să intri în curtea unei biserici cu arhitectură gotică și să afli că e ortodoxă, dar să mai și ridici ochii pe zidul său lateral și vezi pe unul dintre contraforți, în basorelief un porc rămânând, te întrebi dacă văzul îți joacă feste, sau înțelegerea. 

Vei afla curând că stai bine cu amândouă și că totul are o explicație. Așadar, biserica, chiar e construită în stil gotic târziu, în 1482-1500, ca biserică catolică; la Reformă, a trecut cu sași cu tot, și cu purcel, la cultul evanghelic, unde a stat cât timp a avut enoriași.

Când aceștia au plecat în Germania, biserica a fost preluată de ortodocși; ultima reprezentantă a comunității săsești, cândva majoritară, s-a stins în 2007 și de atunci le-a rămas doar amintirea. Amintirea lor, a bisericii cu purcică și legenda legată de aceasta.

Spune povestea, că, în vremea năvălirii tătarilor, satul exista deja și era locuit de oameni harnici și gospodari. Din nevoia de a respecta adevărul istoric, voi face însă o paranteza, pentru a menționa faptul ca satul e atestat doar în 1330, iar invazia tătară în 1241; totuși, așa spune povestea, așa o povestesc. De spaima prăpădului adus de hoardele păgâne, și-au adunat tot ce au putut căra și au fugit. Aurul însă, prea prețios ca să-l țină la ei, l-au pus tot laolaltă într-o găleată și l-au îngropat.  După o vreme, când s-au putut întoarce pe pământurile lor, au găsit casele dărâmate, ulițele răvășite, iar de comoară, nici vorbă. Au căutat-o ce au căutat-o, dar cum nu a fost chip să dea de ea, au considerat-o pierdere colaterală, cum i-am zice azi și, cu multă trudă, și-au reclădit satul. Vremea a trecut, satul a înflorit din nou… Vreo 200 de ani mai târziu, când și amintirea galbenilor se pierduse, o purcică râmătoare, a scos din pământ un ban de aur; după el altul și încă unul, până când gospodarul a prins de veste și, săpând, a găsit tot avutul pierdut. Sătenii s-au gândit să îl dăruiască Domnului, construind o biserică și pentru că norocul îl datorau purcicii, i-au făcut chip și l-au pus pe biserică. De atunci, adică de șapte sute și mai bine de ani, ea, purcica, deși neamul ei nu era tocmai nobill, și-a găsit locul și l-a și păstrat peste timp, pe peretele bisericii din Dipșa. 

Morala: nu contează de unde ai plecat, ci cât bine ai făcut!