Vrancea: timpul Unirii și apele lui

Când spui Moldova, îți vin în minte alte câteva nume: Voroneț, Iași, Suceava, Neamț, Cucuteni, Ipotești, Humulești, și, mai întotdeauna Putna. De altfel, Moldova se întinde cumva între Putna nordului ei și Cascada Putna din Vrancea, de la tinerețea tumultoasă a lui Ștefan cel Mare, până la locul liniștii sale eterne. 

Mai toate excursiile mele pornesc din Ardeal; așa s-a întâmplat și acum, când am traversat munții prin pasul Tulnici, el însuși de o frumusețe încântătoare, și am ajuns în Moldova. Moldova celor mai multe minți luminate ale țării, Moldova unde cultura și arta par să încapă cu greu… prea mari pentru un spațiu atât de mic.

Astăzi, o bijuterie a naturii și un simbol, vândut când mai bine, când mai prost, după bătaia vântului și interesele momentului. Ce ți-e și cu vântul ăsta! Deci, astăzi, cascada Putna și Focșani.

Aflată în parcul natural Vrancea, cascada pare să fie esența sa și a Moldovei, o luptă între stâncă și apă, între puterea imobilă și sprinteneala isteață.

Apa sare învolburat, cu viteză, bulbuci și clăbuci, peste colțurile de stâncă, uneori părând că mai lasă câțiva stropi atârnați de ele, alteori, ocolindu-le, ca să o ia înaintea altor șuvoaie, mici și năbădăioase. 

Toată minunea asta are numai 12 metri înâlțime, dar apa sare în trepte, iar rezultatul e spectaculos. De parcă am vorbi despre o carte sau o construcție, ceea ce vedem este…ediția a doua a cascadei; prima a fost la oarecare distanță, până când cursul râului a fost schimbat de mișcările tectonice, tot alea care ne scutură din când în când și ne bagă în sperieți. El, râul, nu s-a răzvrătit, și-a luat apele și s-a mutat mai încolo, devenind și mai frumos…

Și, după ce trece de ultima piatră ridicată în calea ei, apa, se scurge domol, parcă pentru a-și trage sufletul, într-un lăcușor fără nicio undă care să-i tulbure suprafața și existența. Adânc de 12 metri,

nu permite să pătrunzi cu privirea decât în zilele cu mult soare, cum eu nu am nimerit acum. 

Până să ajungi însă la cascadă coborând treptele către ea, vezi, și dacă nu ai văzut, trebuie să o faci la întoarcere, copacii de pe o parte și cealaltă a potecii.

Mi-i pot imagina ca două firicele ieșite din pământ, care au crescut an de an, s-au înălțat și au început să se întindă unul spre celălalt, până au ajuns să se unească într-o dantelărie de rădăcini. 

                                                                          *

Despre unire și rădăcini, vom vorbi în drum spre cealaltă oprire de azi: Focșani, orașul unde Milcovul, cel care separa Muntenia de Moldova, a fost secat și la propriu, nu numai la figurat. Rămas un orășel cu câteva bijuterii de arhitectură, Focșaniul unit din cele două părți ale sale care fuseseră separate de apă și graniță, așteaptă de prea mult timp să redevină ce a fost în vremea Unirii. Pentru că la aceea vreme, aici a funcționat Comisia Centrală, care punea în acord legile celor două principate, Curtea de Casație pentru două prefecturi, două tribunale, două poliții, două secții ale municipalității. Întâi au rămas câte una, și nici asta pentru mult timp. Mărturie a unor vremuri mai bune, în așteptarea celor viitoare, stă Teatrul Municipal, construit la început de secol XX, din banii și grija unui mare filantrop, maiorul Gheorghe Pastia (teatru întinat în perioada comunistă de propaganda de partid, închis după cutremurul din 1986 și redeschis în 2004 sub forma actuală)

Un alt dar al lui pentru oraș, Ateneul Popular, sediul actual al Corului de Cameră Pastorala și Orchestra de Cameră Unirea. 

Două instituții de cultură duc tradiția unui oraș care s-a mândrit cu asta de la Unire încoace. 

Tot în centru, și la fel de frumoasă, filiala  Universității din Iași.

Mai devreme însă, în oraș se construiseră Gimnaziul, Colegiul Național Unirea de azi, Spitalul Județean și Comunal, Grădina Publică, Palatul de Justiție, Biblioteca Publică.

Pe Milcov a trăit o comunitate evreiască semnificativă, așa explicându-se că la Focșani s-a întrunit în 1881 primul Congres Mondial Sionist. Tot aici, s-a semnat în 9 decembrie 1917 armistițiul dintre România și Puterile Centrale; urmarea, o știm, sau putem să o aflăm din cărțile de istorie.

Dar amintirea Unirii e păstrată cel mai bine de obeliscul din piața centrală, care se vrea, peste ani, un strigăt de dreptate împlinită. 

Cu impresia că restul orașului nu se înalță la nivelul celor tocmai descrise, și în așteptarea timpului când întreaga urbe va ajunge pe măsura trecutul ei, ne continuăm călătoria pe firul istoriei, spre mausoleul de la Mărășești.