Vrancea: eroi și sturioni

Vrancea pare să fie un ținut predestinat confruntărilor, și numai între piatră și apă, cum spuneam mai zilele trecute, sau între faliile tectonice, ci și între armate întregi, pentru a stăpâni acest pământ. Încă din vremea lui Ștefan cel Mare, multe bătălii au avut drept fundal Vrancea, totul culminând cu anii 1916-1917, când soarta întregii țări a ținut, se pare, de Armata a I-a condusă de generalul Eremia Grigorescu. 

Regina Maria, evacuată cu întreaga familie regală la Iași, rămânea adesea aproape de front și vizita soldații în tranșee; din însemnările ei în Jurnal, aflăm că trupele de ardeleni ajunseseră să fie despărțite de germani, de atât de puțin spațiu, încât noaptea, când se presupune că se odihneau, ajungeau la un armistițiu personal. Atât de personal, încât, mulți vorbitori de limba germană, dezbateau cu inamicii, motivul pentru care au fost aduși față în față, să se omoare unii pe alții. Fără să uităm că Regina, romanțatoare prin formație, avea și dorința evidentă de a da însemnătate emoțională scrierii sale, nu putem să nu o credem, măcar în parte. Tot ea spune, că românii și germanii, conștienți că nu vor trece cu toții de ziua următoare, își împărtășeau amintiri și țigări, când puteau străbate distanța dintre tranșee fără să fie văzuți de ofițeri; la lumina chibritului aprins, se puteau întrezări și se întrebau dacă în zori le va fi dat să se vadă din nou în luptă.   

Istoria ne spune cum a ajuns Generalul în fruntea armatei care a dus bătăliile istorice de la Oituz, Mărăști și apoi Mărășești și cum victoria de aici, plătită cu multe vieți, a contribuit decisiv la devenirea noastră viitoare. E descris de Iorga drept un ultim reprezentant al luptătorului medieval, care pune onoarea mai presus de orice, dovadă și faptul că a dorit și a fost înmormântat în mijlocul soldaților săi, deși a supraviețuit războiului și a murit la București, în 1919 de gripa spaniolă. Au fost împreună în luptă, sunt împreună în nemurire…

Mausoleul pe care îl vedem azi, a fost ridicat între 1923 și 1938 pe locul luptelor, cu amprenta arhitectului George Cristinel, a sculptorilor Ion Jalea și Cornel Medrea și a pictorului Eduard Săulescu și păstrează osemintele a 5073 de soldați și ofițeri, dar și amintirea lor și a tuturor celorlalți (în total 21500 de suflete) care au pierit aici. 

E structurat sub forma unei cupole centrale, 18 culoare,154 cripte individuale și 9 cripte comune, în mijlocul edificiului fiind sarcofagul Generalului. Probabil după modelul lui Napoleon, acesta poate fi privit de la nivelul solului, dar și de sus, astfel fiind nevoit să te înclini, pentru a-l vedea. 

Pe culoarele mausoleului, sunt scrise cuvintele imnului religios intonat de creștinii ortodocși în noaptea de Înviere; Hristos a înviat din morți…

Ar fi păcat să plecăm de aici fără să o căutăm pe Măriuca Zaharia, despre care am învățat în prima noastră copilărie (mă adresez celor de anii mei, nu mai știu dacă a reușit să supraviețuiască în cărțile mai noi de istorie) și care chiar a existat și a murit împușcată, nu înainte de a transmite date soldaților români despre pozițiile nemților și a intra în rândul eroilor.

În fața mausoleului, o esplanadă pe care se organizează manifestări festive, în parte în amintirea eroilor… iar în stânga, un muzeu, care trebuie și el vizitat, pentru că deține obiecte de valoare care pot fi  integrate în povestea locului, explicând-o în amănunt.

La ieșire, cu sentimente amestecate, despre ce s-a petrecut atunci și ce se petrece acum, aruncăm o ultima privire dealurilor care mai poartă sângele, amestecat și el, fără vina celor care l-au lăsat în acest pământ. Amintire pioasă, tuturor!

Pentru cei care mai au ceva timp, se poate prelungi drumul amintirilor  la Mărăști, Oituz, Focșani, Soveja, Dragosloveni și Doaga.

Aici, la Doaga, ne-am continuat incursiunea, de această dată, să vedem cu ochii noștri complexul Zaga-Zaga, despre care s-a scris mult, de-a dreptul elogios, în ultimii ani. Se ajunge destul de greu, din cauza șantierului și lipsei indicatoarelor, deși poate nu am fost eu suficient de atentă, încă sub imperiul emoțiilor de la Mărășești, se trece pe sub un pod (sau doar pe lângă el), mai mergi nițel și, iată-te în Delta Siretului. Mult spus, totuși frumos: lacuri, podețe, spații de cazare și mâncare, miniparc aventura, biciclete, poteci, copaci, flori, și iar lacuri. Noi am ajuns la început de toamnă, prăvălia era în prag de închidere, dar mi-a plăcut amabilitatea oamenilor și curățenia locului.

Dar, trebuie să recunosc că mai mult decât orice, mi-au plăcut lacurile cu sturioni. Nici de mâncat nu mi s-a întâmplat prea des, (urma peste trei zile la Sf. Gheorghe în Deltă - vezi aventurile aici Delta - Sf.Gheorghe), cu atât mai puțin  să îi văd. Ce mai, era prima dată când vedeam sturioni într-o relativă libertate, adică nu în acvariul de la Selgros) și, deși știu că Dumnezeu ne-a lăsat omnivori, tot m-a cuprins mila că toți vor sfârși în farfuria cuiva. Nu suficient însă, cât să nu mănânc două porții, imediat ce am avut de unde.

În drum spre casă, meditând la câte am văzut și simțit în ținutul Vrancei, nu am putut să nu mă gândesc la cât vor fi sperat cei pe care îi comemorăm la sărbători și îi lăsăm în uitare un an (până la următoarea ocazie) și cât am făcut noi, mulțumită sacrificiului lor.

…și aș completa: și în fapte!