Ținutul Pădurenilor- lacul Cinciș și minunații monștri comuniști

Uneori istoria joacă feste, asemeni oamenilor… Ce pentru unii a însemnat o adevărată dramă, se transformă, odată cu trecerea timpului, în motiv de bucurie pentru alții. Și asta, nici măcar la mare distanță în timp. Așa s-a întâmplat cu satele de pe valea râului Cerna, șase la număr, care au fost în parte strămutate pe dealurile din jur, altă parte, cea mai mare, înghițite de ape, adică aflate sub lacul de acumulare Cinciș. S-a întâmplat prin anii ‘60 când, în plin elan de construire a socialismului, am traversat o perioadă de-a dreptul faraonică… au apărut aproape peste noapte șosele, baraje și lacuri, fabrici și uzine, ferme și blocuri turn și altele asemenea, de parcă ne aflam la întrecere cu timpul și cu natura. Atunci nu ne-a plăcut, dar nu ne întreba nimeni; totuși, când mastodonții ăștia au prins viață, am fost mulțumiți, deși viața noastră nu s-a schimbat în bine. Poate greșesc, am avut lumină și o vreme, căldură; acum am spune că ăsta era mersul istoriei, istoria însă, ilustrată cel mai bine în Coreea de Nord, ne dovedește că ne putem înșela. Cum-necum, construcțiile astea au apărut și, din perspectiva timpului, de unele ne bucurăm, pe unele le-am uitat, de altele ne împiedicăm încă (sub forma lor finală, de ruină).

Să revenim în Hunedoara, pe Cerna, sau pe locurile unde cândva, curgea Cerna.

Oamenii s-au suit pe înălțimi sau au plecat la oraș, casele au rămas pe fundul apei, doar bisericile mai scot turla în vreme de secetă, iar pădurea și animalele recâștigă malurile.

Lacul, construit în mai puțin de un an și jumătate (1963-1964), s-a transformat încet în zonă turistică, fără ca acest lucru să îi altereze farmecul natural. Au apărut hoteluri, pensiuni, iar localnicii, e drept, cei veniți de la oraș, și poate din vizită de la lacul Como, au “implementat”(că tot e un cuvânt la modă),  noua viziune despre confortul rural. Ce a ieșit, e frumos tare… Ce e drept, nu am văzut hidroavioane, dar nici nu am mai trecut pe acolo de vreo patru-cinci ani.

                                                                            

Ținutul Pădurenilor, cel rămas deasupra apelor, continuă însă să aducă din vechime tradiții de valoare autentică. Ultimul în galeria păstrătorilor de artă populară, Drăgan Muntean, pare să întruchipeze frumusețea locului. 

Locuitorii acestui ținut bogat cândva, au început construcția unei biserici monumentale în Ghelari, încă dinaintea războiului (după o viziune a preotului Nerva Florea), dar nu au reușit să o termine decât în 1973, cu pauze repetate și multe sacrificii. La începutul construcției, până în 1945 s-au strâns bani din donații și din spectacole organizate într-un turneu continuu prin țară, al unui cor anume înființat.

I se spune Catedrala din Ghelari și privind-o nu poți ridica obiecții; e suficient de mare cât să încapă în ea toată suflarea satului, adică puțin peste 1400 de oameni. De mirare și de apreciat e modul în care e întreținută după renovarea de acum câțiva ani… curtea, pe măsura bisericii, mare, deschisă, poate cu prea multă marmură, ușor nepotrivită în vârf de deal.

A rămas ca simbol al dorinței pădurenilor de a oferi lui Dumnezeu ce au avut ei mai bun, muncă și credință.

La întoarcere pe malul lacului, o incursiune la biserica de la coada lui… au fost trei, aceasta e singura în care se mai poate intra, prin apă, dacă lacul nu e plin. Ajungi la ea cu barca, o vizitezi cu apa până la glezne și cu grija să nu dai peste vreun șarpe, te uiți spre cer prin găurile din pereți și tavan și printre cuiburile de porumbei, și speri că, dărâmată așa cum e, să o mai găsești și la anu’.

Despre una dintre celelalte două, se spune că adăpostește mormântul mamei lui Iancu de Hunedoara, coborât și el în adâncurile apei și uitării.

Și dacă tot suntem lângă Hunedoara și vorbim despre Iancu, trebuie intrat și la Castelul Huniazilor, una dintre cele mai grandioase construcții medievale din România. 

Parcurgeți fără grabă tot traseul recomandat de muzeografi și opriți-vă la fântâna din curtea interioară. Dacă nu veți găsi suficientă documentație, o voi completa eu într-o poveste viitoare.

Lângă el, construcții mai noi, în paragină… alți monștri ai erei comuniste, lăsați să moară, dar îngropați încă. Rămășițele lor sunt prea urâte ca să fie puse în poză, totuși, nu întoarceți privirea când treceți pe lângă ei (adică ruinele fabricilor mărețe de odată); istoria uitată se poate repeta.

Pentru cei care au vreme, funcție de drumul pe care mergeți și unde vreți să ajungeți, poate faceți o oprire la Alba-Iulia, unde se află mormântul lui Iancu de Hunedoara. Dacă nu aveți timp suficient, mai bine programați o altă excursie, cetatea Alba Carolina trebuie văzută pe îndelete; e precum ceapa, oriunde mergi găsești straturi-straturi de monumente și istorie.