Transfăgărășan; Cârța - Mănăstirea Cisterciană
Aveam 9 ani când a fost invadată Cehoslovacia de armatele țărilor din Tratatul de la Varșovia (pentru cei prea tineri ca să știe, asta era o alianță militară a țărilor socialiste, echivalentul proletar al NATO), și 15 când s-a inaugurat Transfăgărășanul. Primul eveniment m-a prins la Putna unde, părinții mei, mă duseseră să văd mormântul lui Ștefan cel Mare, înainte chiar de mănăstirile bucovinene; al doilea, la bunici în Curtea de Argeș când, am fost cu toții, trăitori între barajul de la Vidraru și Pitești, la un pas de înec. Povestite pe rând, lucrurile stau așa: supărați că cehii și slovacii, atunci alcătuind o singură țară, nu mai ascultau cum trebuie de țarul sovietic, acesta și-a chemat sub arme toți vasalii și a trecut la represalii. Dintr-un motiv pe care istoria îl va lămuri probabil, sau doar dintr-un acces de mândrie, România a refuzat să participe, riscând să sufere același tratament. În paranteză, ai mei și-au atins scopul mai bine decât își propuseseră, pentru că în dimi...